“Flatorița” în 9 Decembrie

Oamenii au pasiuni pentru orice pe lumea asta și își ocupă timpul liber într-un mod care să le aducă o anumită plăcere ori doză de satisfacție. Fără să intru în detalii prea multe despre pasiunile tuturor oamenilor ,voi încerca să fiu cât mai concis asupra unei pasiuni personale. Pe lângă ciclism și karate, înot , fotografie îmi place foarte mult muntele, implicit plimbările pe munte în orice anotimp. Am ales muntele, pentru că  încarcă cu energie,te face să te simți liber , educă și învață : că viața e foarte dură,dar totuși are frumusețile ei ce trebuie admirate din plin atunci pe loc,că niciun succes nu vine fără măcar puțin efort depus, să fim puternici, să anticipăm , să învățăm să ne descurcăm singuri pe forțele proprii dacă prietenii sau apropiații nu ne pot ajuta, să fim  responsabili și bine pregătiți,să ne adaptăm la orice situație neprevăzută,să fim perseverenți, răbdători, înțelepți și să respectăm natura,dar mai ales că pe munte trebuie să ai haine de schimb , măcar o haină groasă indiferent de anotimp pentru a nu te îmbolnăvi de deces vezi cazul , ori nu se știe niciodată când te poți întâlni cu ursul și poate nu mai poți lua nădragii pe dos. Am găsit o carte numai bună pentru situații neprevăzute și periculoase pe care o recomand : Manual de Supraviețuire – Șerban Derlogea

M-am născut într-un oraș considerat de ardeleni ca făcând parte din Oltenia. Orașul meu natal Râmnicu Vâlcea este situat la aproximativ douăzeci de kilometri de munți. Tatăl meu s-a născut într-o comună chiar sub muntele Cozia din județul Vâlcea. Bunicul meu s-a născut tot acolo, a fost muntean dintr-un neam venit din județul Argeș. Am gene cu influențe din Oltenia pentru că mama mea s-a născut în același județ însă mai la sud , iar asta mă face jumătate oltean și nu este un lucru rău. De pe când aveam cinci ani, am fost fascinat de munți. Îmi amintesc o scenă când traversam cu tatăl meu de mână  podul de la Călimănești . Atunci i-am spus: “Uite tată doi munți !” Mi-a explicat că se vede reflexia Coziei în apa barajului care era foarte liniștită. De atunci admiram munții. Am  fost în excursii scurte pe munte de când aveam 10 ani împreună cu tatăl meu,cu bunicul meu,cu colegii în tabere ori cu prietenii. În suflet am avut mereu dorința și atracția de a urca pe munte. O perioadă de opt ani nu am mai mers pe munte pentru că nu aveam un anturaj pasionat de călătorii. Am început să mai merg prin anul 2010 de câteva ori.  În toamna anului 2015 când eram plecat să lucrez în Marea Britanie, m-am pus pe o bancă în Londra în parcul Victoria Tower Gardens imediat lângă cladirea parlamentului de la Westminster. Mă ardea așa de tare dorul  încât m-am decis pe loc să îmi iau concediu o săptămână, să plec acasă , să văd munți și păduri. Am început să pun mai multă pasiune și să îmi caut timp mai mult pentru plimbările pe munți în special în Carpații Meridionali. Un punct de schimbare cred că a fost atunci când am ajuns acasă în concediu.Am fost pe muntele Buila-Vânturarița din județul Vâlcea, Cu Boss Rață și Larisa ,unde Larisa mi-a donat jumătate din banda ei cu tricolorul nostru românesc pe care l-am purtat pe rucsac prin mai multe țări. Cumva ca o  urmare a excursiei, la începutul anului 2016 m-am întors în România. Unii oameni o numesc chemarea pământului.

În povestea anterioară am spus că am avut impresia că am fost considerat „trădător de țară” dar era doar o impresie a mea. Am întrebat în grupul de pe “feisbuc” din zona culturală VX, dacă are cineva un plan de o tură prin munți . Mi-a răspuns scurt și la obiect Rață : “Latorița la o zi ,mâine.” (Am pus și un hyperlink pe numele lui,vă invit să îi citiți experiențele sale turistice și nu numai. Sunt destul de captivante și interesante, iar altele dacă le veți lectura o veți face printre lacrimi de râs.) Am stabilit o zi și o oră cum facem de obicei, dar din cauza unor evenimente neprevăzute cum ar fi : chemarea pământului unui prieten de-al meu, care a ajuns acasă din captul celălalt al pământului (adică Australia) și am vrut să ne vedem, plus petrecerea de Crăciun de la compania unde lucrează Ing.Rață , a trebuit să amânăm pentru duminică. Numai bine,că ne-am dat resetat/reformatat celulele nervoase și refăcut conform normativelor STAS ceva mai bune decât ale celor care au construit automobilul Oltcit cu discurile de frână lângă cutie, nu pe fuzetă cum ar face niște oameni normali (La Oltcit frâna acționează prin intermediul planetarelor.Dacă se rupe una sau ambele planetare => nu ai frâne).

Duminică dimineața pe la șase, când dormeam cel mai bine și îmi era așa de cald încât visam că stăteam tolănit la soare, aud că sună telefonul. Sar ca ars din pat ca și cum s-ar fi dat alarma la unitate în armată , înfașc telefonul în beznă și răspund :
– Da !
– Hai,te treziși ?
– Acu’ făcui ochi !  (Atunci am realizat că am uitat să mut alarma pe telefon pentru duminică.)
– Mă duc să îi iau pe ăștia și vin la tine.
– Cine mai vine?
– Lau și Vlad .
– Bine,hai să mă îmbrac și  pun ceaiul la încălzit.
Am aprins flacăra la aragaz și nu am apucat să îmi caut și să trag nădragii bine pe mine că sună telefonul :
– Hai că sunt jos !
– Acum torn ceaiul în termos,mă îmbrac,încalț și cobor. Ceaiul nici nu apucat să se  încălzească bine. L-am mai lăsat un minut cât m-am îmbrăcat și l-am luat așa călâi. M-am îmbrăcat repede,am turnat pe gât (nu pe cravată) un iaurt și am mestecat o bucată de covrig ,apoi am ieșit pe ușă în grabă cu zgomot, abia după două etaje am coborât mai încet să nu trezesc vecinii cu tropăiturile de bocanci.

Ne-am urnit din loc, i-am luat pe Vlad care era să se urce la alt om în mașină că a văzut-o cu numere de VL și apoi pe Lau din bezninărie. Am purces la drum nerăbdători către județul de baștină, pentru că se anunța o zi  frumoasă cel puțin așa arăta pe prognoza de pe internet, totuși cu o oarecare doză de neîncredere pentru că la ieșirea din Sibiu ne-a ieșit în cale puțină pâclă. Pe Valea Oltului s-a mai schimbat vremea,am oprit la o benzinărie unde am luat o cafea inițial pentru Rătoiu,care a fost defapt pentru mine că am uitat să pun zahărul pe zero și alta lui. Am remarcat mașinile AITILOP Logan parcate paralel ,cea ruginită vai mama ei șdar mai ales noul Logan cu motorizare  0,9litri Tce Turbo 90 de cai putere. ( Îl consider prea mic și forțat pentru ditamai caroseria de o tonă și doisprezece kilograme.) Pe drum am mai povestit despre una alta și cred că Lau a avut ceva emoții la câteva depășiri,că ne tot povestea de niște accidente din trecutul apropiat. Ajunși pe Valea Lotrului de la Brezoi în sus găsim drumul cu ceva polei pe el. Moment oportun pentru Rață să testeze ESP-ul mașinii. Am trecut pe lângă Voineasa,moment care mi-a adus aminte de o drăcie făcută de mine într-o tabără de matematică de toamnă ce merită povestită după 21 de ani. Profesorii ne încuiau în camere seara,  ca la pușcărie,să nu mergem la discotecă, să nu bem alcool,să nu ne alergăm pe culoar /prin camere, să nu facem hărmălaie etc. Cum butucul era cu cheie pe ambele părți, am găsit o metodă ingenioasă de a lăsa ușa deschisă,chiar dacă se încuia ușa cu cheia de pe afară. Am pus o monedă în spațiul dintre bucata de metal și toc exact unde intra zăvorul. La zece minut după. Ce să vezi ? Minune ! Am deschis ușa. Restul a fost floare la ureche, pentru că eram la etajul trei, ceilalți treceau din balcon în balcon târându-se pe balustrade între balcoane și ieșeau pe la mine pe ușă și pe ușa din spatele hotelului de la parter. Domnule Moroti dacă citiți asta, trebuie să recunosc, eu am fost păcătosul care i-a scos la discotecă. Descrierea dirigintelui făcută pentru mine și spusă tatălui meu la o ședință cu părinții : “Brânză bună în burduf de câine”
b_valcea_voineasa_hotel_lotrisor_2703La Curmătura Vidruței am luat contact cu solul. Era ora nouă dimineața când ne-am echipat verificat una alta, apoi am urcat pe mica pârtie unde mi-am rupt fundul atunci când m-am dat cu sacul plin cu zăpadă la începutul anului 2018 .sacul.jpg

Vremea a fost numai bună de mers , zăpada mică nu a îngreunat înaintarea cu excepția unor șanțuri făcute de apa de ploaie acoperite de zăpadă. Teoretic traseul a fost următorul : trecere pe sub Vârful Fratoșteanu Mare, Vârful Mogoșu, Vârful Pietrile,Vârful Puru 2049 m, coborâre la stâna Pietrile și apoi continuarea coborârii pe pârâul Pietrele Vidruței ulterior pe drumul asfaltat înapoi la Curmătura Vidruței.

Mă simțeam atât de bine și eram atât de fascinat de peisaj încât am uitat să pornesc GPS-ul din ceas să memoreze traseul. Mi-a adus aminte despre asta Rață atunci când am ajuns la stâna de sub vârful Fratoșteanu Mare . Era o minunăție ce vedeam în fața ochilor, o zăpadă fină până la gleznă , vegetația începuse să se cam termine, era lumină suficientă afară însă soarele încă nu își aruncase razele în vale de după creste,așa că nu deranja reflexia razelor în zăpadă. Rață a mers în față apoi eu cu Vlad , Lau a rămas puțin în urmă , însă ne-a ajuns repede pentru că el participă la concursuri de alergat pe munte. La ora zece am ajuns sub vârful Fratoșteanu Mare, am tras câteva cadre și o filmare apoi ne-am pus în mișcare că nu prea era rost de stat pe loc cu vântul răcoros de dimineață. Am văzut către vest un lac mic și nu îmi dădeam seama care dintre ele e. Abia după ce am trecut pe lângă vârful Mogoșu mi-am dat seama că lacul căruia îi văzusem doar coada sub Fratoșteanu era defapt lacul Vidra. Rață a continuat în frunte cu Vlad, eu am rămas cu Lau în urmă să facem poze artistice pentru calendar. S-a propus să coborâm câteva sute de metri până la poarta Soarelui și i-am urmat. Rață a intrat primul în văgăuna aceea apoi Vlad .Când să intrăm și noi, Lau a strigat după ei să se întoarcă pentru că ne trebuia colțari,același lucru l-a constatat și Rață , trebuia să veam toți colțari pentru a coborî  în valea aceea abruptă și destul de accidentată. Acolo am văzut o tufă plină de brazi numai buni de împodobit și parcă îmi părea rău că nu luasem beteala de acasă și câteva globuri să pun pe el măcar așa de dragul artei .
Ne-a revenit în formație.Eu și Lau am fi vrut să urcăm înapoi la Mogoșu însă Rață începuse în forță suișul către vârful Pietrile spunând că nu are rost. Am renunțat la idee ca să nu mai ocolim. Când m-am văzut în vârf ,am cugetat că ar fi perfect pentru pauză de câteva minute pentru o poză cu steagul,având în vedere că vântul bătea cu o viteză ideală încât să stea drept. Lau și Rață începuseră coborârea însă când au văzut steagul s-au întors să ne prindem în cadru. Rață a scos și el steagul nelipsit din rucsac. Ne-a tras Lau câteva cadre și am tulit-o în jos.

Sincer să fiu,aș mai fi stat câteva ore acolo sus să contemplez cu  lacul Vidra pe fundal,cu apa de un albastru cristalin reflectat de lumina din acea duminică senină, însă vântul nu prea era de acord. Pe drum, la coborâre am mai găsit câteva desene scrijelite pe pietre de prin anii 1930.
Ora 12. Am hotărât să luam prânzul undeva la baza pădurii dintre vârful Pietrile și vârful Puru. Am așezat izoprenul  într-un loc să nu bată vântul printre brazi cu fața la soare și ne-am pus pe scos mâncarea. Eu de obicei iau mai multă mâncare cu mine. Mai bine o car în spate decât să mor de foame pe munte sau cine știe ce situații mai apar. Am pus ceaiul din termos, apă, pateuri de ficat, pâine, ouă fierte,plăcinte cu ceapă, una bucată ceapă roșie , o banană ,jumătate de cozonac , o ciocolată și un baton ROM.
– Bă, câtă mâncare ai luat !
– Asta e puțină, să îl întrebi pe Rață cât am cărat în Cozia…
– Ehe…“Ce e verde şi urcă agale pe Cozia? Un bocan de castraveţi ambiţioşi.
Am mâncat ca la tata la nuntă. Cum spunea un coleg basarabean când eram student.
Parcă ar fi mers și o plajă sau un somn dar Rață zice:  – Hai să ne mișcăm, cred că ne vom întoarce la frontală.
– O am la mine,nu este o problemă.
Cu tot sângele coborât în stomac mă luase o lene , încât mi-a redus pofta de urcat cu 25%. Pe drum am găsit un marcaj forestier într-un brad,pe zăpadă câteva urme de vulpe , apoi de iepure, apoi de șoricel și alte urme de vulpe din sens opus , pesemne au fost două cumetre la vânătoare. Am continuat pe drum ,am urmat urcușul mai drept către S-V spre vârful Puru. Lau cu rucsacul de alergare în spate a prins avans, urmat de Rață, am urmat eu și Vlad care tot făcea poze în urma noastră. Cu cât mă apropiam de creastă cu atât se vedeau mai bine vârfurile munților din jur.

În culmea vârfului Puru se puteau observa  Văleanu,Vârful Ursu,  Piatra Târnovului , Curmătura Oltețului, Muntinu Mic , Negovanu ,vârful Cindrel , Vârful Peleaga din Retezat și undeva în departare în Est masivul Făgăraș. Timpul petrecut acolo a fost pentru mine fost cea mai scurtă jumătate de oră din viață ,dar una dintre cele mai plăcute de anul acesta.

A urmat o sesiune de filmări și poze pentru calendar,  printre care una cu toți patru și steagul. 48080562_523484498127589_39821231666495488_n
Ne-am urnit din loc la ora două și am continuat coborârea fără oprire până la stâna Pietrile unde am făcut o scurtă ispecție și pauză de ceai. Se pare că este destul loc pentru șase persoane în caz de nevoi. Eu i-am acordat o margaretă , Rață a insistat că două stele.
IMG_20181209_143032
Am mai petrecut ceva vreme până să mai bem o gură de ceai și ne-am continuat coborârea până când am întâlnit pârâul Pietrele Vidruței,ce era ascuns sub un strat de gheață destul de solid încât să ne susțină. Pe albia și valea acestui pârău am coborât până la DN7 A. Aproape de drumul asfaltat am observat tăierea la ras a pădurilor de brad din zonă.Este o nenorocire ce s-a făcut acolo, am văzut grămezi de lemne nemarcate tăiate în neștire.Dacă nu se opresc în curând să taie necontrolat va fi jale de țara noastră. Continuarea plimbării a fost pe DN7 A până la punctul de plecare Curmătura Vidruței unde am sosit la ora 16:45 când încă afară era lumină naturală .
A fost una dintre cele mai plăcute ture de Duminică făcute în ultima perioadă ,fără evenimente neprevăzute. Aproximativ 23 de kilometri parcurși pe jos conform statisticii lui Rață . Memorarea traseului făcută de mine este imprecisă pentru că am uitat să opresc cronometrarea când am ajuns la mașină.
harta din GPS Latoritei

Harta Munții Latoriței

Recomand tura asta pe o vreme bună.

Drumul înapoi către Sibiu a fost presărat cu destule momente în care a întâlnit tot felul de “vizitii” și  “tractoriști” cu permisul de conducere luat pe caiet la Pitești.

Va urma. Sper să mă țină țurloaiele.

One thought on ““Flatorița” în 9 Decembrie

  1. Două precizări:
    1. Coborîrea spre Poarta Soarelui avea nevoie de o coardă, nu de colţari.
    2. Mogoşu e vîrful ăla pe care ai urcat, Pietrile e cel sub care am dat de textele alea din anii ’30.

    În rest, spot on.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s